Versuri corectate și adnotate
Asemenea cu birjarii dau din mâini,Se-nghesuie, lovesc și suduiesc,De le troznesc și fălcile, păgân,Răcnind într-una. Pe la noi păzescDomnii din Bow Street. Sunt aici stăpâniNiște vagmiștri. Nu se sinchisesc!Înjură-atât de fără de perdeaCă nici hârtia n-ar putea răbda.
Urcă la bord cu-averea câștigată,Doar Domnul știe cum, punând în jocViața și-avutul. Cam necugetatăÎi fuse fapta, dar avu noroc.(Aici eu tac: n-aș vrea să iasă sfadă:Ciocnire de păreri.) La bun sorocAjunse vasul înghițind la mile.Doar lângă Bone a lâncezit trei zile.
Nu, ele n-au sărmanele-n seraiNici un bărbat de lume și poet.Li s-ar părea, vezi bine, mai dihaiDecât un clopot într-un minaret.Ar merita-ncercarea să le dai(Deși dă greș cel mai pios proiect)Predicator, un bard, ca, cel puțin,Să-nvețe cum e ritul la creștini.
Nevasta îl primi. Fu botezatDin nou de-arhimandrit. (Cică-a făcutBisericii, de hram, un dar bogat.)Zvârlind veșmântul său, cu împrumutLuă altul de la conte. Cerceta!Pe-amici mereu, cu fapte din trecutÎi veselea la mese. Eu, din toateSunt înclinat să cred pe jumătate.
În floare încă, timpul cu folosȘi-l petrecuse Laura, iar el,La rândul lui fusese generos,Încât părea – mbrăcată, un model;Primită pretutindeni, bucuros,Nu-și adumbrise fruntea ei de fel,Ci numai zâmbet, ochii-i încercănațiPăreau să cheme-n juru-i pe bărbați.
Beppo – strofă – LXI.Zeul din nord, cu-al lui ciocan de sloiLui Bonaparte oastea i-a zdrobit,De elemente-mpinsă înapoiCa un novice-n reguli poticnitCând a deprins franceza. La războiN-a cugetat, deși-ar fi trebuit.Iar soarta… Nu. S-o blestem mă codesc:Mă-ncred în ea, când stau și socotesc.„Poeme” – Ed. Minerva 1983.Beppo – strofă – LXII.Stăpână peste mâine, azi și … Citește mai mult
Deci, contele căzând la învoialăCu Laura, s-au înțeles deplinVreo șase ani. Au fost, fără-ndoială,Și nori pe bolta cerului senin.Se ciondăneau, dar se-mpăcau. E-o boalăDe care scapă-n lume prea puțini:Și cei sus-puși și oamenii de rândSe ceartă, păcătoșii, când și când.
Deci, Laura știind că-i păgubităS-o prindă zorii, după ce la balDansase șapte ore-nghesuită,Se pregătea să plece. Cu-al ei șalStătea, alături, contele. GrăbităDădea să iasă, când… minut fatal!Nătângi, gondolierii puși pe sfadă,Pe-un loc oprit se îmbulzeau, grămadă.
Când noaptea-și zvârle mantia cernităDeasupra bolții (o, de-ar fi de scrum!)Pentru amanți e-o vreme potrivită;Sfiala-și rupe corzile, și-acumTiptil colindă vesela ispităRâzând cu toți care-i răsar în drum;Și-s triluri de ghitare, zvon zglobiu,Cântări și zarvă, fredonări și chiu.
Chiar dacă-n tinerețe-a suferitSpre bătrânețe petrecea din plinTăifăsuind cu-amicii. S-a zvonitCă Laura îl necăjea puțin.Însă de conte nu s-a despărțit.Sunt la sfârșitul filei. Mă înclinȘi-ncerc să pun istoriei sfârșit.Se cuvenea de mult s-o fac, dar, vai!Se țin poveștile de mine, scai!.VenețiaOctombrie 1817