Versuri corectate și adnotate
O elogiază pe Laura inserând numele ei în versuri.Când eu te chem șoptit, căci Amor scrienumele tău în inima mea pură,ca să te laud, iute-mi ies din gurătrei sunete ce-ncep să te descrie.Căci e real, ai har, și ai mândrie,ce-a ta valoare dublă o făcură;Dar, taci, că sunt și alții ce-o plăcură,finalul strigă, ce te … Citește mai mult
Dar să mă-ntorc la Laura.. GăsescCă-i un păcat ocolul. DeseoriMi se urăște, cred că-l plictisescChiar și pe cititorul răbdător– Sătul că fără noimă o lungesc –Și dornic să-l priceapă pe-autor.Nu poate, știu, acest nărav să-l punăPe un poet într-o lumină bună.
Dar să nu-mi uit povestea. Mai acumVreo treizeci-patruzeci de ani, era,În timpul carnavalului, duiumDe măscărici și măști și, iac-așaS-a dus și-o doamnă-acolo. Nu știu cumȘi nici nu bănuiesc cum o chema.I-aș spune însă Laura, de-ați vrea:Încape tocmai bine-n strofa mea.
Voioasă trece Laura prin gloatăȘi ochii-i râd, iar buzele-i zâmbesc,Ba glăsuiește tare, ba în șoaptă,Se-nclină-adânc sau dă din cap firesc,Se plânge că-i e cald, cu limonadăIubitul o tratează – sorb, bârfesc –Ei i se rupe inima că toatePrietenele sunt prost îmbrăcate.
Și Laura-ndelung l-a așteptat,A plâns un pic, ba se gândea să poarteChiar doliu, nu-i sta rău, pierdu treptatȘi pofta de mâncare și, de moarte,Se speria când, singură în pat,Vedea stafii; credea că vin s-o pradeRăufăcători. Să-și ia, și-a pus în gând,Un vice-soț, drept scut, în primul rând.
Pe Laura n-am lăudat-o-n van:Când se-mbrăca n-avea pereche-n lume,Ca îngerul pe firma unui hanDe fragedă, ca frontispiciu-aș spune,Al unui magazin, cu tot ce-n anE mai modern, mai șic, iar între numeȘi poze, hârtiuțe cu dichis:Să nu se ia pe straie ce e scris.
Deci, Laura știind că-i păgubităS-o prindă zorii, după ce la balDansase șapte ore-nghesuită,Se pregătea să plece. Cu-al ei șalStătea, alături, contele. GrăbităDădea să iasă, când… minut fatal!Nătângi, gondolierii puși pe sfadă,Pe-un loc oprit se îmbulzeau, grămadă.
Fiind în carnaval, precum mai sus,Prin strofa douăzeci, o mai spusei,Ca invitații care s-ar fi dusLa balul doamnei Boehm, la fel cu ei,Se pregătise Laura, căci nu-sDeosebiri. Dar, după obicei,În carnaval, dănțuiala țineVreo șase săptămâni, ba și mai bine.
În floare încă, timpul cu folosȘi-l petrecuse Laura, iar el,La rândul lui fusese generos,Încât părea – mbrăcată, un model;Primită pretutindeni, bucuros,Nu-și adumbrise fruntea ei de fel,Ci numai zâmbet, ochii-i încercănațiPăreau să cheme-n juru-i pe bărbați.
Turcu-o privea pe Laura-ntr-un felMai mult creștin cât musulman. PăreaCă-i spune: „Doamna mea, eu sunt acelCe-ți face cinstea, și-ai să stai coleaSă te privesc”. Ochise bine, el,Și orice țintă-ar fi căzut, dar, ea,Care-nfruntase ochii-atâtor inși,Nu se topea sub ochii lui aprinși.