Țipătul păsării, cât de adânc ne scurmă…
Un țipăt oarecare odată creat.
Copiii chiar, pe-afară ce se-nturmă,
cum strigă surzi la strigătul curat:
strigă-ntâmplarea. În largul interspațiilor lumii
(unde pătrunde teafărul, pilduitor
țipăt de pasăre ca oamenii în visurile lor)
și-nfig ei icurile cârâiturilor.
Vai, unde suntem? Liberi, tot mai supuși vâltorii
ca zmeii smulși din mâini, de hârtie balauri
gonim în zbor prea scund cu-a râsului mantie
zdrențuită de vânt. Rânduie zbierătorii
Zeule-Cântec! Ca ei volburați să învie
purtându-și, torent, lira și tâmpla cu lauri.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană prin imagini puternice ale naturii și ale zborului. Se reflectă asupra libertății și a supunerii, asupra efemerității și asupra căutării sensului în mijlocul haosului.