Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi cărunte,
În lume călător.
Când, ostenit de lunga
Prăpăstioasa cale,
Dădei de-o verde vale
Cu chip fermecător.
Se aplecau asupra-i
Pini uriaşi de strajă,
Şi fremăta în vrajă
Un plop sub sure stânci.
Şi-ntunecatul verde,
Şi gloria alpină,
Şi limpedea lumină,
Cântau cântări adânci.
În marginea cărării
O casă se-nălţase,
Şi muşchiul de mătase
Şi vâscul o-mbrăca.
Şi-n şoapta unei muzici
Neauzite încă,
În liniştea adâncă,
O mândră fată sta.
Încet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Şi ochi fantastici prind
Să ardă-n geana zării.
Iar ea şedea-n fereastra
Deschisă către cale,
Privind spre verdea vale
Şi plopul solitar.
Şi-şi pieptăna cosiţa
Care-i cădea în unde,
În unde moi, profunde,
Ce străluceau arar.
Iar mâna ei pe fluviul
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Părea a mlădia.
Cu plectrul de ivoriu,
O tristă melodie,
Ce-n luna albăstrie
Ciudată unduia.
Şi iată că un tânăr
Venea cu jalea-n faţă,
Părea-nvelit în ceaţa
De fum a înserării.
El era plin de praful
Cărărilor bătute,
Privirile-i pierdute
În nesfârşitul zării.
Trecu pe sub fereastră
Şi-şi ridică privirile,
Copila-şi torcea firele
Din părul ei de spume.
O întrebă: – «Tu eşti? »
Cu glas din altă lume,
Şopti din nou: – «Tu eşti? »
Cu glasul lui de brume.
Ea-şi pieptăna cosiţa.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, căci nu-l văzuse,
O-nvăluia tristeţea.
Atunci el mă-ntrebă
Cu glasul lui pustiu:
– «Ea este? » – «O, nu ştiu,
E parcă tinereţea. ».
Am tresărit văzându-l.
Era – nu ştiu a spune –
În ochii-i o genune
De ceţuri viorii.
Se aşeză pe stâncă,
Plecându-şi capu-n mâni;
În ochii lui fântâni
De umbră scăpărau.
Privea cu ochii ţintă
Spre ea. Mâna-i subţire
Pe unduioase fire
Trecea şi-acum mereu.
Sub ochiu-i fără saţiu
Ea prinse să încetine,
Şi tot mai rar să pieptene
Cosiţa-i, tot mai greu.
O, mâna ei subţire
Ajunse străvezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».
Şi nu o mai văzui,
Nu mai era-n fereastră.
Doar luna rece-albastră
Mai lumina în hău.
Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Văzui
În negura adâncă
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.
În clipa-aceea vântul
A prins să bată viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Şi uşa s-a deschis.
Ferestrele şi uşa
Băteau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jeliştea de vis.
II.
Uitasem toate-acestea,
Când, rătăcind călare
Pe drumuri solitare
De munte, şi lăsând.
În urmă bolta plină
De freamăt a pădurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai bătut de-un gând.
Într-o îngustă vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tăriei turn
Lung răsărea Hecate.
Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
În al fantasmei port
De văluri fluturate.
Şi facla-i arunca,
Îşi arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului şi-a luncii.
Pe care răsăreau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De rădăcini de pini.
De pini bătrâni, strângând
Un trist pământ avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.
Şi el mi-a fulgerat
În gând o altă vale
Ce-mi răsărise-n cale
Într-o lumină-albastră.
«Acelaş plop, acelaş
Părete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra.
De vis, în care-atunci
Îşi pietăna o fată
Cosiţa descântată,
Unde erau? O, spune! ».
Zicând aceasta-n sine-mi,
Văzui în dreapta mea
O stâncă, şi pe ea,
Cu ochii de genune.
Învăluit în ceţuri
Străinul! Îngheţai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-şi plimba facla.
Şi-n ochiul său haotic
Sticliră-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o raclă,
Şi arborii, şi casa,
Şi fata din fereastră,
Şi pleata ei măiastră.
Nebun pornii în goană,
Căci lămurisem totul,
Ştiam că totul, totul
Avea să intr-a acum,
Încetul cu încetul
În ochii lui haotici,
În ochii lui narcotici,
În ochii lui de fum.
III.
Trecut-am multe nopţi
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?.
Şi cum mă rodea gândul
Neîncetat şi chinul,
M-am dus să văd străinul
Cu ochiul larg deschis.
Lăsând în urmă bolta
Adâncă a pădurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Fremătători, intrai.
Într-o rovină tristă,
În noaptea fără lună,
Sinistră văgăună,
Întunecatul plai.
Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.
Şi-n slaba-i licărire
Văzui acea pustie,
O mlaştină-argintie,
Ce tremura sub vânt.
Am dat să plec, la gândul
Că alta era valea,
Că rătăcisem calea,
Şi-acum era târziu.
Când, dând calului pinten,
În stânga mea văzui
Fantastici ochii lui
Privindu-mă-n pustiu.
Iar mlaştina-ncepu
‘N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Şi-n ochiul lui mereu.
Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.
Iar mlaştina undea
Parcă aceleaşi plete
Ale frumoasei fete
Demult pierdută-n soarte.
El mă sorbea-n privire,
Şi-nvins de-o inerţie,
Ciudată letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu».
Închide-aripa ta
Şi lasă-te pe ape,
Şi dormi aşa, aşa,
Cu larg deschise pleoape.
E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagră ca un somn
Nebântuit de vise. ».
Şi-n depărtări imense
Coline vagi şi spaţii,
Sub triste constelaţii,
Se-ncununau în moarte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie printr-un peisaj misterios și melancolic, unde naratorul întâlnește un străin cu ochi adânci și o fată într-o fereastră. Totul se transformă și se absoarbe în ochii străinului, sugerând o pierdere a realității și o cufundare în moarte și uitare.