Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Și mi-am săpat odaia departe sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, și-n pisc plângea Isus.
Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o știrbise, iată-l,
Cu moaștele-i de piatră, fusese însuș Tatăl.
Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Și în odaia goală din nou mi-a fost urât.
Și am voit atuncea să sui și-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.
Sensul versurilor
The poem explores themes of isolation and existential despair through vivid imagery of digging oneself into the earth. The act of digging becomes a metaphor for a descent into the self, encountering feelings of loneliness and a sense of divine abandonment. Ultimately, the speaker desires to ascend, seeking solace in the heavens, but finds only the lateness of the hour.
