Versuri corectate și adnotate
Un avion l-a dus spre nordDar a căzut într-un fiordLa Capul Nord, La Capul NordȘi plângea Apolodor, și plângea ApolodorȘi plângea Apolodor, și plângea ApolodorO, frații mei din LabradorPe semne că mi-e dat să morAdio vouă tuturorȘi plângea Apolodor, și plângea Apolodor
Legenda i-a stins toată semințiași i-a-ngropat-o-n zalele zăpezii,pe unde capre negre-și urcă iezii, –iar platoșele rocilor trufia.Singur rămas pe gresii de ardezii,și simte-n solitudine tăriași față-n față stă cu veșnicia,sub viscolele verzi ale amiezii.Durând din vreme veche-n vreme nouă,e ultimul zăgan uitat pe creste.Nu-i pasă dacă grindinile plouă,el știe doar că biruie și este,și-n piscul … Citește mai mult
Bătrânul clopot bate miezul nopții,pierduțiise întorc pe rând acasă,se lasă dușipe străzile pierdutespre liniștea singurătății lor.Cei fără viseîși găsesc culcușulîntre speranțăși neîmplinire;e frig acoloînsă amintireaadăpostiților îi face fericiți.
Iubitule, prin catifeaua mâinilor mărunte,Îți aud tăcerea gândurilor de sub tâmple,Tăcerile dureroase și crunte,Efigii în argintul de pe frunte.Iubitule, mă apropii de durerea singurătății tale,Ca de un altar cu potire de jale,Cu evanghelii de uimire,Cu tot ce este deznădejde în iubire,Cu tot efemerul surâs al unei amăgiri,Când în amurguri de extaz ne ceream fericiri.Fericirile care … Citește mai mult
Ce singur uneori sunt, o, ce singur,cât de sărac, de trist și de uitat!Și parc-aș vrea să cer un dram de milăpe netezile plăji, și-n câmp, acasă.Dați celui ce se-ntoarce un crâmpeide soare calm, de împăcat azur.Fie-vă milă! Nu mă mai cunoașteți…nu vă cer mare lucru… Un crâmpei…
Aud ploaia recitând din Bacoviamateria geme ca un galben corbsunt singur eşti singur este singurnumai Dumnezeul toamnei e orb.Septembrie ca o şampanie se agitătoţi copacii au la gât parcă felinareviolet lacrimi paradisul ca dinamitătrece poetul şi moartea dispare.poezie de Costel Zăgan din Poeme de-aprins focul (22 noiembrie 2011)
La pian: spatele meu în lume.La pian: în spatele unui zid înalt.La pian: ca și cum ați merge într-o mină,sau pe o băutură de băut, fără a lua pe nimeni.
Tu, oră, pleci, îți stingi măsura.Și aripa-ți mă rănește-așa.Și singur: ce să fac cu gura?Cu noaptea mea? Cu ziua mea?Iubită eu nu am, și nici cămin,nici loc cum dat e fiecărui.Și orice lucruri, cărora mă dărui,mă cheltuiesc și-adânci devin.
Disperat și tristPrin ceața nopții-Învăluitoare de porturi-Sirena vaporuluiCheamă, scâncindNe-ncetat,Asemeni părăsitului prunc,Cuprins de spaimă și lacrimi,Căutând sfârcul mării în port,Ochii ei.
Nimeni nu va fi-n cămară,Decât înserarea. PoateÎncă iarna cu-ntristareaDin perdelele lăsate.Încă fulgii cu noianulÎnălbirii lor sublime,Încă streaşina, troianul,Iar cu-acestea încă Nimeni.Iar pustiu să-mi viscoleascăFirea mea. Din lac să chemeIernile ce-or să-mi albeascăChipul meu din altă vreme.Spini de gheaţă să-mi înfigăAnii, când mi-or fi la vamă,Sobele să-şi mânce frigulStivuit până la geamuri.Dar în clipele acestea,Stârnind tremur … Citește mai mult