Într-un pustiu uscat, zgârcit,
Întelenit și ars de soare,
Ancearul sta ca un cumplit
Strajer, stingher în larga zare.
În ceasul rău l-a-nfiripat
Natura stepelor, haina,
Și cu-n venin l-a adăpat
Din frunze pân’ la rădăcină.
Și picuri de otravă curg
Din coajă, când dogoarea-i vie,
Și se-ncheagă în amurg
Într-o rășină străvezie.
Nici păsări și nici tigrul chiar
Să vină-n preajma-i nu încearcă,
Copacul morții vântul doar
Îl atinge și de boli se-ncarcă.
Din zări vreun nor de s-a desprins
Și i-a stropit coroana deasă;
Din ramuri, pe nisipu-ncins
Se scurge-o apă veninoasă.
Un om, chemând un om i-a spus
Spre-ancear să plece-n câmpuri arse,
Și-acela și porni, supus,
Și cu otravă-n zori se-ntoarse.
Aduse-un ram cu moarte foi,
Rășina cea ucigătoare;
Și fruntea-i galbenă șiroi
Era de-o rece, grea sudoare.
Și bietul rob abia a prins
La cort s-ajungă-n grabă mare,
Și, mort, stăpânului nenvins
I se-ntinse la picioare.
Iar prințul își unse cu venin
Săgețile-ascuțite bine,
Și moarte răspândi din plin
Cu ele-n țările vecine.
Sensul versurilor
Poezia descrie un copac otrăvitor, Ancearul, și efectele sale mortale. Un om este trimis să aducă otravă din copac, moare la întoarcere, iar prințul folosește otrava pentru a răspândi moartea în țările vecine.