De trec pe strada zgomotoasă,
Prin temple pline mă abat,
Între besmetici de-s la masă,
Eu de-al meu vis mă las furat.
Spun: anii grabnic s-or așterne
Și câți suntem, fără popas,
Vom trece toți sub bolți eterne –
Cuiva, curând i-o bate-un ceas.
Un gând lângă stejar îmi vine:
El patriarh din codrii grei,
O să mă-ngroape și pe mine,
Așa ca pe părinții mei.
Spun pruncului cu duioșie:
Adio! Îți las locul meu.
Să putrezesc mi-e datul mie
Iar ție, să-nflorești mereu.
Oricare zi și oră-a sorții
S-o trec gândind obișnuiesc.
Și mă frământ ca ceasul morții
Eu printre ele să-l ghicesc.
În luptă moartea m-o prăvale?
Voi fi de valuri înghițit?
Sau poate-nvecinata vale
Primi-va praful meu răcit?
Deși un mort nu știe unde
Va putrezi sub bulgări reci,
Aș vrea când bezna m-o pătrunde
În țara mea să dorm pe veci.
Lângă mormânt să-mi dănțuiască
Avântul tinerelor vieți,
Și firea calm să strălucească
Vădind eterne frumuseți.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra mortalității și a trecerii timpului, contemplând inevitabilitatea morții și dorința de a se odihni în pace în țara natală. Vorbitorul meditează asupra ciclului vieții și a frumuseții eterne a naturii, chiar și în fața propriei dispariții.