Noi suntem oamenii găunoși
Noi suntem oamenii-mpăiați
Unul de altul rezemați.
Cu căpățâna-ndesată de paie. Vai-vai!
Vocile noastre uscate când sună
La șoptirea-mpreună-s
Tăcute și fără noimă de-odată
Ca vântul prin iarba uscată
Ori labele guzganilor pe sticla pisată
În pivnița noastră uscată.
Chip fără formă, umbră fără culoare,
Forță paralizantă, gest-nemișcare;
Cei care-au trecut
Cu ochii lor spre-mpărăția cealaltă a morții
De noi aminte-și aduc, de și-aduc, nu ca suflete
Violente pierdute, ci doar – ciudați –
Ca de oamenii găunoși
De oamenii-mpăiați
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de existență goală și lipsită de sens, comparând oamenii cu niște păpuși umplute cu paie. Aceasta explorează sentimente de alienare, lipsă de vitalitate și amintește de moarte și uitare.