Stele parcă sunt pe lângă tine
și ce este, bucuros tu iei,
căci tu miez de cornalină bine
nu poți prinde-acestor scarabei.
Fără spațiul, care doar ți-arată
crustele, pe sânge tu să-l porți;
mai apropiat și blând vreodată
el n-a fost. Pe-acești gândaci, ca morți,
de milenii se-odihnește-afară
nedorit de nimeni și solid;
și sub legănata lui povară,
ațipind, gândacii-n ei se-nchid.
Sensul versurilor
The poem reflects on themes of isolation and the passage of time, using the image of scarabs embedded in stone as a metaphor for enduring but unfulfilled existence. It explores the idea of being trapped within oneself, untouched by the outside world, and the bittersweet acceptance of this state.
