Parcul e sus. Ca dintr-un foișor,
din umbra lui acuma mă cobor
și ies în șes și în amurg și-n vânt,
același vânt pe care-l simt și norii,
apele limpezi și aripa morii
ce-n zarea cerului se învârtește.
Acuma sunt și eu un lucru-n mâna lui,
din toate-aceste ceruri cel mai mărunt. – Privește:
Acesta e un singur cer?
O limpede, albastră nesfârșire
pe care-aleargă nouri străvezii,
și-ngrămădiri de alb din când în când,
și-n zare tonu-acela cenușiu, subțire,
pe fondul roz al serii ondulând,
și peste toate calma strălucire
a soarelui care apune.
Stranie alcătuire
în sine zbuciumată și sprijinită-n sine,
cu aripi uriașe și chipuri și cortine,
și munți în fața celor dintâi stele,
și-o poartă-n depărtări adânci,
pe unde doar păsările dacă pot pătrunde.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj de amurg văzut dintr-un parc, cu accent pe elementele naturii și senzația de a fi o parte mică a unui univers vast. Vorbitorul contemplă frumusețea și complexitatea cerului la apus.