În amintirea lui GARCIA LORCA.
Visa, având în juru-i nardul, ceara,
măslini, garoafe, luna răcoroasă.
Granada, Federico, Primăvara.
Dormea în solitudine tăioasă,
de-ai săi lămâi ambigui străjuit,
și muzical zvârlit lângă o casă.
Arzând de stele, noaptea, liniștit
își învârtea lin străvezia-i coadă
pe drumurile țării, -n infinit.
Strigară, „Federico!” deodată
țigani, cu pumnii-nlănțuiți, ce-n rând
treceau pe drumul mare-n lentă ceată.
Ce voce-a vinelor lui scurse, -arzând!
Și-n trupu-i înghețat ce mari ardori!
Ce pași ușori, suavii-i pași trecând!.
Intrați în noapte de curând, ușori,
mergeau pe asprul drum nevertebrat,
mergeau, desculți de simțuri, suitori.
Și Federico-n soare sta scăldat.
Granada, Federico, Primăvara.
Și cu garoafa, nardul, luna, ceara,
cu el am mers spre piscu-nmiresmat.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus lui Federico Garcia Lorca, evocând amintiri despre el și despre locurile și elementele naturale asociate cu viața sa. Versurile transmit un sentiment de melancolie și admirație pentru poet.