Domnița.
Verzi-tulburi, ochii-i galeș revarsă pe sub gene
Ispita pătimașă și doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veșminte pășind măreț și-alene.
Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Și dulcele-i grai curge duios și răsfățat.
Dar cine-i cată-n față se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufașele-i sprâncene.
Muiată-n nestemate și-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Ea poartă pe subțirea năframă nărămzie.
Ca un potir de sânge, un roșu trandafir –
Și, tot ca el, rănită în plină tinerețe,
Tânjește, se-nfioară și moare de tristețe.
Sensul versurilor
The poem depicts a beautiful and elegant lady who, despite her outward appearance of grandeur, is deeply saddened and wounded. She is compared to a red rose, beautiful but also marked by suffering and destined to fade away in her youth.