Târziu. Pe boltă, trei pătrari de lună:
E ca o floare mare, galben-dezvălită
Pe care vântul a despoiat-o de o petală.
Eu trec prin singuratica cetate
Și-aud răsunetele pașilor mei rari,
Sinistre cum se suie – ca niște lunatici –
Pe acoperișe și pe vârfuri de biserici.
Aud răsunetele pașilor mei rari,
Cum își lovesc de ziduri fruntea
Și cum răsun-apoi din nou:
Mai slab, mai slab, mai slab,
Pic, pic,
Întocmai ca și cum printre zidiri în întuneric
S-ar scurge sângele ecourilor moarte,
Cari și-au zdrobit de pietre trupul.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și melancolie într-un oraș pustiu. Răsunetele pașilor devin o metaforă a ecourilor trecutului și a morții, sugerând o reflecție asupra efemerității vieții și a inevitabilității sfârșitului. Imaginea sângelui ecourilor moarte accentuează sentimentul de pierdere și de deznădejde.