De-atâta amar de vremi se sihăstrise
Că talpă îi prinsese rădăcină.
În iască putrezită barbă i se
Schimbase, lacrămile în rășină.
Atât de-adânc în munți că nu suise
Acolo gând de om să-i ducă vină
Că rugile le-a dat pe brazi și tise,
Că schitul l-a pierdut printr-o tulpină.
I-aduc în gheare veverițele hrană,
L-adapă norii; codrul îi e strană
De-odihnă, cerul larg: iconostasul.
Ceaslov de n-are, de-i lipsește clopot:
Îi cheamă la vecernii ape-n ropot.
Cu stele – buchii – tălmăcește ceasul.
Sensul versurilor
The poem depicts a hermit who has become one with nature, finding solace and spirituality in the wilderness. He has abandoned human contact and traditional religious practices, finding communion with the natural world instead.