Sub înveliș, ca într-un hău,
Stările sufletului se resimt deja,
Se desfac, delirând de nestemate:
Stingheresc iarna în somnul ei,
Un motiv de a fi
Pentru scurtul Februarie, și lunatic,
Într-ascuns, nu mai e așa sordid;
Ca peste un dezastru biblic
Cortina pare să se ridice
De-a lungul unui țărm, ce din clipa aceea
Scotocește după oameni:
Din când în când, în bruște iviri
Se succed turnurile;
Din nou în căutarea Araratului,
Cu ancora sus alunecă arca singurătății;
În porumbar urcă iar zugravul.
Deasupra tulpinilor târâtoare de rug
Prin Maremma
Și
Ici-acolo se aud zbătându-se,
Zburătoare în cuști,
Freamăt, piuituri;
Din Foggia cu mașina
Spre Lucera gonind
Farurile ei neliniștesc
Cârlanii din țarcuri;
În munții Corsicăi, la Vivaro
Oamenii din jurul focului veghează
Ciorchine sub lampa cu petrol din încăpere,
Cu bărbi albe ciufulite
Peste mâinile sprijinite-n bastoane,
Mușcând cu lentoare din pipă
Ascultând pe Ors Antone cântând
Acompaniat de susurul gurii de râu
Ce vibrează între dinții
Băiatului Ghiuvanni:
Atâta veselie e în soarta sa
Câtă tulburare e într-a mea.
Sensul versurilor
The poem reflects on the inner turmoil and solitude of the speaker, contrasting it with fleeting moments of joy found in the world around them. It explores themes of isolation, introspection, and a yearning for connection amidst a backdrop of natural imagery and distant scenes.