Versuri corectate și adnotate
Fără nicio grabă voi visa,Mă voi supune munciiCe niciodată nu se poate sfârși,Și puțin câte puțin la capătulBrațelor renăscuteVor întâlni mâinile sprijinitoare.În orbitele lorReapăruți ochii vor da iar luminăȘi, pe neașteptate intactăVa fi reînviat, mă va călăuziDin nou vocea ta.Te revăd pe vecie.
Nu mai mugește, nu mai susură marea,Marea.Fără vise, un câmp șters e marea,Marea.Îți face milă până și marea,Marea.Se mișcă norii și nu reflectă marea,Marea.Fumului trist îi face pat marea,Marea.Mort e și el, vezi, marea,Marea.
Toate amăgirile lui și le-a pierdut misterul,Obișnuită-ncoronare a viețuirii-ndelungi,Și, el însuși schimbat,Se-ndură să ne dea în stropi veninul remușcărilor.
Cândnoaptea se pierdepuțin înaintea primăveriiși rarcineva trece.Peste Paris se-ndeseșteo obscură culoarede plâns.La un colțde podcontemplunesfârșita liniștea unei fetesubțiri.Bolilenoastrese contopesc.Și ca duși aiurearămânem
Am visat, am crezut, mult am iubitPe cei ce pe pământ nu mai sunt.Dar cea mai frumoasă mână, gataSă îmi sprijine pasul deja neputincios,Cât se leapădă de suflet,Îmi strânge brațul ce-a dus voințăPentru o mie,Este mâna maternă a Patriei.Puternică, în angoasă, inspirată,Grea în pieptul meu,Inimă tânără, în sine, nepieritoare.
Aceste spinări de munțis-au culcatîn bezna văilor.Nu mai e nimicîn afara unui țârâitde greieri care mă ajunge.Și se însoțeștecu neliniștea mea.
*Lui Berto Ricci*.Dulce apune soarele.De zi se desprindeUn cer prea limpede.În ramuri, singurătatea.Ca de la mare depărtareO rumoare de voci.Ofensată când e lingușităOra aceasta are o artă stranie.Nu e prima încolțireA toamnei eliberate?Ca nici un alt mister.Fuge să dea în aurVremea bună ce scoate din noiDarul nebuniei.Și totuși, și totuși aș striga:Efemeră tinerețe a simțurilor,Ce … Citește mai mult
Roma, 29 iunie 1922.Sunet înăbușit de pierduteamintiri reverberează.fiori de umbră se ivesc.Dintr-o rază brusc s-a trezitun fir de apă calm și limpede.grădini amuțite se-arată.Și acest refugiu amărâtoglindit într-o jucărie rătăcită.O, obraji rozalii, o, tâmple albăstriio, suavitate de ochi fără gânduri
O, frumoasă pradă,Glasul nopții,Mișcările taleInstigă febra.Numai tu, memorie dementă,Pui mâna pe libertate.Carnea ta de necuprinsȘi tremurândă în oglinzile tulburi,Acele crime, visule,Nu mă înveți să le consum?.Cu voi, fantasme, nu am niciodată măsură.Și de remușcările voastre mi-e plină inimaCând se face ziuă.
Să mori precum ciocârliile însetatede miraj.Sau ca prepelița,marea fiind trecută,în primele tufișuri,întrucât să zboarenu mai dorește.Dar nu să trăiești din tânguielica un sticlete orbit.