Despre-această caravană auzi și Manije
și-alergă-n cetate. Fata șahului Afrasiab
se înfățișă-naintea lui Rostam cu capul gol,
ochii-n lacrimi, și scăldate-n sânge pleoapele udau
mânecile hainei sale. Spre Rostam ea se plecă
și îi zise: „Tu te bucuri de viață și comori,
fie ca tu niciodată nimănui să nu te plângi
de-oboselelile-ndurate! Fie ca mărețul cer
să se-nvârtă-ntotdeauna doar după dorința ta!
Fie ca privirea celui păcătos asupra ta
să fie neputincioasă! Fie ca oricare rău
ce-l înduri să nu-ți întoarcă ale inimii nădejdi!
Fie să ai chibzuința pe de-apururi călăuz!
Fie norocos Iranul și ferice soarta lui!
Ce vești ai de pe la oastea șahului, de la Guiv
și Gudărz și de la ceilalți luptători de prin Iran?
N-a ajuns pe-acolo, oare, nici un zvon despre Bijan?
Rugile îi sunt de-a surda? Oare, -un tânăr precum el,
un vlăstar din neamu-i falnic să se stingă-n nenoroc?
Sunt picioarele-i strivite-n fiare ce-l apasă greu,
mâinile-i sunt răstignite în cătușile ce-au fost
strânse-n groasele piroane nituite de fierari;
l-au înlănțuit în lanțuri, l-au împovărat cu fier,
iar veșmintele pe trupul său de om nenorocit
năclăite sunt de sânge. Chinurile ce le-ndur
pentru chinu-i nu mă lasă nici să dorm, și când i-aud
plângerile ce le scoate, răni se-neacă ochii-n plâns.
Omule vestit, tu, dacă mergi cumva către Iran,
țara bravilor anume s-o cunoști, poate-oi vedea
pe Guiv, sau pe viteazul de la curtea lui Khosro:
pe Rostam; atunci le spune că Bijan e-nlănțuit
și că își va da el duhul prea târziu de vor veni.”
Rostam spăimântat de-aceste vorbe-ndată izbucni
într-un răcnet de mânie către Manije zicând:
„Piei din fața mea, femeie! Nu-l cunosc nici pe Khosro,
nici pe tânărul războinic; nu știu de Gudarz nimic,
nici de Guiv. Vorbăria-ți creierii mi-a năucit!”.
Manije-l privi și-amarnic plânse, și-n mâhnirea sa
sânu-n lacrime de sânge și-l scăldă; și în sfârșit
zise: „Omule puternic și-nțelept, acest răspuns,
oare, vrednic e de tine? Dacă nu vrei să-mi răspunzi
la-ntrebări, de lângă tine, cel puțin, nu m-alunga,
fiindcă-n piept mi se sfărâmă de durere inima.
Ăsta-i oare obiceiul în Iran de-a nu da vești
unui om sărman?
Sensul versurilor
Manije, fiica șahului Afrasiab, imploră ajutorul lui Rostam pentru a-l salva pe Bijan, închis și torturat. Ea descrie suferința lui Bijan și disperarea ei, cerând vești și ajutor din Iran.