Balconul mi l-am închis
fiindcă nu vreau s-aud plânsul
dar înapoia cenușiilor ziduri
nu se-aude altceva decât plânsul.
Sunt mult prea puțini îngeri ce cântă,
sunt mult prea puțini câini care latră,
în palma mâinii mele-ncap mii de viori.
Dar plânsu-i un câine imens,
plânsu-i un înger imens,
plânsu-i o vioară imensă,
lacrimile pun căluș vântului
și nu se-aude altceva decât plânsul.
Sensul versurilor
The poem explores the overwhelming nature of sorrow and grief. The speaker attempts to shut out the sound of weeping, but finds that it permeates everything, becoming an all-encompassing presence. The weeping is personified as an immense dog, angel, and violin, highlighting its inescapable and multifaceted nature.