Caut paradisul cu lumânarea…,
și-o gură cu pasul trândav,
truditoare în ocnele fericirii,
mă învață limba locurilor izolate, cicatrizându-mi toate speranțele și repetând nimicul anapoda, în numele meu, până la foșnetul vieții, până în punctul zero al memoriei voastre, pe unde va trece, spre-ntinsa-i solitudine, însuși dumnezeu, arzând de pe cadavre toți solzii și spălându-vă, în linii mari, hoitul fără de cusur al auzului:
„Pregătiți instrumentele ironiei…! —
lăfăiți-vă în istoria înjghebată
de propriile voastre inimi!”.
Nu poți, doamne, ba poți! …
Fântânarii tăi și-au visat fântânile lor luându-și câmpii și-au murit de sete prin somn. O sorcovă tristă își arcuiește mirodeniile în ajunul sufletului meu, încredințându-mă acestui trup cu obloanele trase și lăsându-mă de izbeliște ca pe o pasăre dezacordată celor mai de seamă navigatori prin măruntaiele visătoare ale omenirii —
Jind, Vrerea Ta, Capriciu, Râvnă…!.
Nu poți, doamne, ba poți! …
Siluete de mare vervă și somn,
Flaşnetari în hainele lor
stau la nuntirea ochiului meu cu lumea, ascultând solemna întocmire a cărnii, o silnică veneție de lauri și larve, mereu pe urmele mele, mereu din ocnele tale crescând.
.. Și maestrul cu botniță:
„Leturo mah ep er tinderi mespureda gate”.
Iar ecoul ― dând dezlegarea la pește:
„Heji dutir suro,
Heji mantine suro,
Kongi suro gibaste,
Zetrome in leea stape
Meriva dal pendenteri,
Detel y fe,
Detel bina y fe,
Umo, umo gibaste
Umo, umo ricledi!
Leturo dutir suro, Heji mantine suro” —.
și sunetele cresc dintr-o limbă brodată în dialectica morții, smulgându-mi canoea potopului din trup…
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de moarte, izolare și condiția umană. Versurile sunt încărcate de simbolism și metafore, sugerând o călătorie interioară întunecată și o confruntare cu propriile limite și vulnerabilități.