Ancelin Roseti – Recviem Pentru Tatăl Meu

„Știți…”
Și eu rostogoleam timpul de la o tâmplă la cealaltă tâmplă,
de la alfa la omega, și înapoi,
de dinspre lumea tocmai apusă spre lumea cealaltă, spre zorii promiși,
în ritmul ispășitor al celor înalte, și-n tihna lor deasă.
„Știți…”
Și eu îmi aminteam despre atât de scurta copilărie a tatălui meu, Ioan,
botezător și el, în felul lui ―
botezător de semne și resemnări ―,
și-l auzeam povestind despre averea bunicului său, tot un Ioan, care vorbea ”nemțește ca un neamț”, și care îi comanda, la sfârșit de an școlar, de fiecare dată, coronițe la o florărie de lux, și-i făcea poze la ”fotograful curții regale”.
…Și foarte mândru era tata de bunicul său, fiindcă acesta îi hrănea ”aproape zilnic” prietenii de joacă (și ”avea grijă să le cumpere haine, atunci când aveau nevoie”).
„Știți…”
Dar eu îl auzeam pe tata povestind despre ”vremea foametei”, și despre scoicile înnămolite-n gârlă, și despre cum maică-sa, bunica mea, Rădița, a vândut inelul cu safir mare, fiindcă „nu mai avea ce pune pe masă”, și despre tenișii rupți și uzi, cu care a ajuns, într-o iarnă, la taică-su (căruia nu-i purta numele, fiindcă așa a fost voia străbunului Ioan și-a sărmanei Rădița), un profesor de muzică, bețiv ― recăsătorit, în alt oraș ―, și cum acesta l-a întrebat: „Ce-i cu tine, Micuțule, unde e maică-ta? ”, și despre tanti Agripina, de la Constanța, îl auzeam povestind, „distinsă și frumoasă ca o prințesă”,
după cum o rostea limba lumii,
și, mult mai târziu, despre întemnițarea Rădiței….
„Știți…”
Și eu știam…,
și parcă îl vedeam copil,
îmbrăcat în șpilhozenul său de culoarea spaimei și-a pribegiei,
întinzându-mi „Singur pe lume” de Hector Malot…
Și-l auzeam povestind…, povestind…, trist ca o gară pustie, chiar și despre cum un notar analfabet mi-a schimbat numele din Angelin în Ancelin, numele meu blestemat de astăzi ―
și glasul său părea un foșnet de legendă cotidiană,
fiindcă acei plecați nu putrezeau în el, ci în cuvintele sale.
Și umbra crucii se adâncea în carnea sa…,
Și drumul golgotei i se sfârșea în sânge…,
Și sete îi era…,
Și toate apele Iordanului asudau peste dânsul….
„Știți… La 5:30… Cu lumânare… Dumnezeu să-l odihnească în pace! ”
Tată, lumea nu s-a schimbat,
aceeași lună prozaică stă tolănită pe cer,
și de atunci, în orașul meu evantai, n-a mai intrat nicio veste.