Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea
Să privească în pupilele tale
Și cu sângele tău de a încleia
Vertebrele a două veacuri fatale?
Sânge-constructor iar năboiește
Ca din gâtlejul pământenelor lucruri,
Trândavul doar se mai moșmonește
La pragul noilor zile în cruguri.
Făptură, ce viața cât o înșfacă,
Trebuie să-și ducă vertebrala,
Și invizibil val infantil se joacă
Chiar cu vertebra, sacramentala.
Ca firavul zgârci, cartilaj de copil
De veac terestru în pruncie –
Pare jertfit precum mielul fragil
Al vieții creștet pe neagră tipsie.
Pentru a salva din captivitate
Veacul, și altă lume-a fonda,
Noduroși genunchi de zile uitate
Trebuie c-un flaut subțire-a-i lega.
Acest veac nătâng clatină valul
Cu adâncă tângă de om în păcat
Și-n iarbă respiră un șarpe, pândarul,
Cu a timpului măsură de aur furat.
S-or mai desface mugurii pre-verii,
Vor țâșni lăstari de verde buiac,
Dar sfărâmată-ți e șira spinării,
Minunatul, jalnicul meu veac sărac!
Și c-un surâs, livid și fără sens,
Îndărăt privești, crud, dar cu puteri slabe,
Ca o fiară, cândva, mlădie la mers,
Chiar pe urmele propriilor labe.
Sângele-constructor iar năboiește
Ca din gâtlejul terestrelor lucruri,
Și aidoma unui fierbinte pește
Zgârciul mării plescăie la țărmuri.
Și din înalta mreajă-a păsărimii,
De pe umede steiuri fără lucire
Curge, curge indiferența lumii
Peste mortala ta stâlcire.
Sensul versurilor
The poem reflects on the state of the current era, personified as a wounded beast. It explores themes of time's passage, decay, and the indifference of the world towards suffering, while also hinting at a hope for renewal or salvation.