Stăteam seara la fereastră,
Iar stelele prin ceață,
Cu tainică dulceață,
Pe ceruri izvora.
Citeam pe-o carte veche,
Cu mii de negre gânduri,
Și literele-n rânduri
Prinsese a juca.
Jos lacul se-ncrețise,
Sub purpură târzie,
Și valuri verzi de grâie
Se legăna pe lan.
O stea din cer albastru
Trecu a ei icoană
Din fața apei plană
În fundul diafan….
Și cred pe înțeleptul
Ce-l văd că-n carte zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că toate-s năluciri….
Deodată la ureche-mi
Aud șoptind copila….
Iar vântul întoarce fila
Cu negrele gândiri.
©Mihail Eminovici (Eminescu)
Sensul versurilor
The poem reflects on the fleeting nature of happiness and the illusionary quality of life, as the speaker reads a book and observes the surrounding nature. A sense of melancholy pervades as the speaker contemplates the wisdom found in the book and the whispers of a child, contrasted with dark thoughts.