Vino să vezi! În târzia bogată căldură-nchis
între ziduri cine-ar mai sta? Precum a mai fost,
până-n cealaltă zare
încă o dată tărâmul să crească ar vrea. Și-n unghi săgetat
pământul își trimite
cocorii spre cercul cel mare. Lumina ce largă e!
Albastrul ce crud! Unei noi creșteri, văratice-n toamnă,
se pare
c-am fi hărăziți și aleși. Și-o clipă ne e-ngăduit
bănuitului
Sud
să-i trimitem un gând fără greș.
Între frunza ce cade
și ramura goală
moartea se circumscrie
c-un gest de extatică boală. Un joc îngânând
cu lemnoasele membre
sună târziul, nebunul, caldul
Septembrie.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj de toamnă târzie, surprinzând frumusețea melancolică a naturii în schimbare. Se reflectă asupra trecerii timpului și a ciclului vieții, sugerând o acceptare a morții ca parte a unui proces natural și o speranță subtilă pentru o nouă creștere.