Numai în arbori inelele anilor
mereu se lărgesc.
În trupul meu timpul sporește subțire
de la o zi mai firav – la alta, sub crugul ceresc.
Tinere sunt încă, tinere toate popoarele –
Eu, fiul lor, cât de bătrân!
Munții mai cresc, cu umbrele lor, din adâncuri.
Nici frunte, nici inima n-am să-i îngân.
Fosforul și apa, cărbunele, galbenul sulf
de sub scoarță în lamură dau.
Stihiile, ele mai cred în obșteasca poruncă.
Eu trepte în sus – nu reiau.
Sensul versurilor
The poem reflects on the passage of time and the contrast between the eternal cycles of nature and the individual's finite existence. It explores the feeling of aging and the inability to recapture past moments, contrasting human experience with the enduring forces of nature.