Munți albi plutesc pierzându-se în zare
ori cordiliere tragice de umbre,
ce ziua o îmbracă-n straie sumbre.
Sunt nori cu-alcătuiri prelungi, bizare.
A contemplat și Shakespeare un balaur
în chip de nor, ori invers, în cuvinte
ce-l fac să strălucească. Se aprinde
și îl vedem și-acum: un nor de aur.
Sunt negurile-o vagă arhitectură
de pur hazard? Ori Domnu-n bună știre,
având a săvârși a Lui zidire,
din lâna lor urzeală-și țese-obscură?
Ca tine, ce-i privești ca pe-o minune,
și ele-s, poate, tot deșertăciune.
Sensul versurilor
The poem reflects on the ephemeral nature of clouds and their resemblance to grand structures, questioning whether their beauty is accidental or divinely ordained. It draws a parallel between the observer's wonder and the potential vanity of existence, suggesting that even the most captivating sights may ultimately be fleeting and meaningless.
