Pe plajă refugiindu-se Odiseu,
Naufragiat şi gol,
Zări câteva fete.
Ele-au fugit. Rămas-a nemişcată
Doar una. Talia-şi înalţă mândru.
Încremenire! Acoperit cu frunze
Naufragiatul prins-a să vorbească.
Cu glas înflăcărat, privirea fermecată.
„Cine eşti tu, o, prea frumoasă fată
Cu braţe-atât de albe? Eşti zeiţă
Din ceruri coborâtă pe pământ?
Ori doar femeie
Asemenea cu zeii?
Ferice de părinţii ce te-au adus pe lume.
Nicicând zărit-au ochii mei aşa mândreţe,
De-Artemis vrednică, odraslă a lui Zeus.
O dată doar am fost mişcat ca-n aste clipe.
La Delos, lângă-altarul lui Apolo,
Când am zărit un palmier atât de zvelt,
Că am simţit cum inima-mi tresaltă.
Iertare-ţi cer că gol mă-nfăţişez privirii tale.”
Zâmbi femeia cea cu braţe albe.
„Oricine-ai fi, străine…” Şi zâmbea.
Strălucitoare, mândră. Nausica!
Sensul versurilor
Un naufragiat, identificat cu Odiseu, întâlnește o tânără fată pe nume Nausicaa pe o plajă. El este uimit de frumusețea ei și o compară cu o zeiță, exprimându-și admirația și umilința.