Ivan Bunin – Dimineața

Luce-n munți un cer fără prihană,
Zorii timpurii din munți cobor.
Undeva-n adânc un țărm ne cheamă,
După el − un larg unduitor.
Din înalt spre sud doar munți se-nșiră
Unde, după clarul mângâiat
Cad în mări imagini și răsfiră
Mari fuioare albe de bazalt.
Iar în zări, încântător se-nchină
Soarele de după munți căzut.
Munții cu un zâmbet de lumină
Fraților răspund pentru salut.
* * *
− De ce oare ești tristă, boltă de noapte?
− De atît că mi-i jale de-un pământ în stihii,
Sub nori grei se învolbură mările toate
Și soarele se-ascunde în tării!
− De ce ești prea frumoasă, boltă de noapte?
− De atît că departe ești de pământ,
Că-n tristeți de adio apusul apune
În pânze răpuse de vânt?
Și răsună în liniște valuri de noapte,
Îngânând cu un cântec deplin
Singuratică inimă, suflete moarte
Într-un larg fără capăt, marin?.
* * *
Străfulgerară stele-n noapte
Și dinspre zări, dinspre alei,
Un vânt ușor prin ore coapte
Trecu cu-nmiresmări de tei
Spre-apus, cu-aripi întredeschise.
Fug după el și pieptul vag
Nocturna lui blândețe cată
Și viața-i dusă de-un catarg.
Nu cred că voi muri vreodată,
Că-n veci în humă voi dormi,
O, nu, de fericirea vieții
Doar pîn’ la soare-oi odihni.
* * *
Bolțile, ca prăbușiri, deodată
De prin văi s-au înălțat spre-avânt.
Noaptea caldă-i foarte întristată,
La fereastră-n beznă singur sînt.
Lemnu-n sunet moale tot răspunde
Pașilor pustii, urmînd tic-tacuri,
Iar în cer zarea-ntîlnește zare,
Noaptea cheamă cu splendori de veacuri.
* * *
Semn liniștit, asemeni morții, ne-ntinat,
Și tot, ce blând în el am fost iubit,
Eu pînă-acum nu am uitat, nu am mințit,
Dar chipul tău în ceață-i transferat.
Cum zile-or fi -tristețea va apune-n neștiință
Și somnu-mi va-nneca de amintiri prin gări,
Unde nici fericire nu-i, nici suferință,
Dar numai iertătoare depărtări.
* * *
Foșnea frunzișu-n dans de toamnă,
Pădurea spulbera veșminte..
Și roi de păsări fără teamă
Pe vînturi se-nvîrteau-nainte.
Eu eram mic − glumă firească,
Cum îmi părea căderea lor
Sub foșnet lin de tămîiască
Rîdeam în ciuda tuturor,
Voind de rînd cu lumea toată,
Învîrtejind, doi ochi firești,
Să-ntîmpin orice frunză moartă
Cu bucurii nepămîntești.
* * *
Morminte, vînturi, drumuri, căi avane
S-au perindat și, de priviri, ascuns.
De după crucea lor se sfîrtecă-n membrane
Apusul nopții, ceas ce – așteaptă -un semn confuz.
Și iată vine ea, din sud, Noaptea de stepă..
Și după ea din cîmp o beznă – albastră suie..
Peste apusuri sumbre, celeste, ne-ntîmplate,
Ea, gânditoare, printre pîini de-acum e.
Și trece nevăzut, și-ascultă-nsingurarea..
Se uită-n zări, unde mocnind, abia,
Se mai observă-o stea, care curtează marea
Și slab lumina-nvinge întunecimea grea.
Sînt plin de lumea ei, pe veci nedescifrată;
Mărețu-i semn și gând din veac îl simt mai rar,
Cum pot să simtă doar tăcutele morminte
Și stepa-ntunecată și luciul viu stelar.
* * *
De fermecate taine doarme pădurea, plină.
Dar pașnic Antaresul răsare în lumină,
Pe sudicele bolți, unde urmat de fum,
Apare Calea Robilor, prin glii făcîndu-și drum.
Privesc înspre cîmpii, dintre frunzișul verde
Și noapte suflă caldul și inima mea crede,
Cu grînele zeiești, la cuiburi adormite,
Cu licăriri de stele, adînc întipărite,
Foc jucător în jurul pămîntului grăbit
Pînă la sacrificiu, alunecînd în mit,
Cu-argintul de Valdai în glasuri întrupate,
Peste cîmpii turnat, liniștitor în toate.
* * *
Păduri, păduri și ziua va apune;
Aproape stă să plece, iarba-ncet
Albește-n cîmpuri roua, ce-o va pune
Autograf amurgului pe piept.
La sud arțarii trec înspre jertfire,
În mîini de paznic se zmuncesc și sar,
Iar Soarele − Pasărea Phoenix știe
Să ardă-n vîrful demn și secular.
* * *
Frunze cad peste grădini..
În grădina-mbătrînită
Voi pleca, să nu mă simtă,
Pe la zori, fără lumini.
Frunze veștede foșnesc,
Vîntul zboară alarmat
De răsună-nspăimîntat
Și-ncetează-apoi firesc.
Dar în suflet vesel mi-i!
Eu iubesc, sînt tînăr, tînăr:
Ce mi-i zgomot de alei
Și a toamnei rece mînă?
Vîntul mă va duce-n larg,
Cîntul meu purtînd în fire,
Inima cerșește-n prag
Fericire!.
Frunze cad peste grădini,
O pereche, iar pereche..
Singur cuc printre străini
Trec, călcînd pe frunza veche,
Nouă dragoste-i în piept,
Și-aș dori să pot răspunde
Inimii c-un cînt și-ncet
Fără griji să fiu oriunde.
De ce-i sufletul bolnav?
Cine, jeluind, mă plânge?
Vîntul pîlpîind și grav
Trece-n arbori și se stinge,
Lacrimi inimii sporesc
Și dansînd în ritm de clopot
Frunze galbene trosnesc
Cu trist zgomot!.
* * *
Și iată iarăși după zări,
În înălțimi pustiitoare,
Cîrduri de păsări înspre mări,
În rînduri zbor, triunghiulare.
Stepa − tăcută, cerul − clar,
Apusul sfîșie și arde..
Și-n depărtare rînduri par
Ce-nnoată, legănînd arcade.
Ce vînt prielnic în văzduh!
Te uiți și-n bezna sinilie
Adîncul cerului năduf
De parcă-ar ninge peste tine.
Zările te îmbrățișează,
Sufletu-i bun de-un rai ceresc
Și gînduri noi îndepărtează
Tristețea mea de pămîntesc.