VII.
Cu armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoara gândurilor adânci,
În tragică splendoare prin dezolate stânci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.
Dar veac de veac frontonul îl crapă; se înclină
Coloana albă-n vremea ce-o surpă stând pe brânci;
Și-n țara pustiită de barbari: turci și franci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.
Când vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Când slava ta n-o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.
Dar dă-mi, zeiță, harul și legile-nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.
Sensul versurilor
Piesa descrie un templu antic în ruină, simbol al trecerii timpului și al declinului civilizațiilor. Poetul își propune să construiască un sonet durabil, un omagiu adus frumuseții perisabile, implorând inspirație divină pentru a crea o operă eternă.