Vuiră stânci căzând în rostogol
Şi pietre scăpărară sub copită,
Când răsări cu umbra lui, lungită
De-amurg, centaurul pe vârful gol.
Cu bust de zeu şi trup vânjos de vită,
Se înalta trufaş şi trist: simbol
Credinţelor uitate, aspru sol
Gonind sălbatic inima-i rănită.
I se-arcuise fruntea, grea de gând,
Că boltă cerului purtând tăria
Şi cu tăceri solemne munţi umplând.
Privirea lui de stea păstra vecia —
Doar nechezat de iepe-n vai vibrând
Cu surd ecou îi turbură stihia.
Sensul versurilor
The poem depicts a centaur as a majestic yet lonely figure, a symbol of forgotten beliefs. He is caught between his divine and animal nature, haunted by a sense of displacement and inner turmoil.