Spațiul e pustiu,
Timpul e târziu,
Ploile sunt putrezi…
Ochii mei sunt umezi
De-atâtea tristeți provinciale;
Cerul plânge cu lacrimi de jale,
Când negre, când albe,
Plutind prin timp ca niște salbe.
Amestec de melancolii,
Ninsorile cad rar și gri –
Iar pe durerea de poet
Se lasă-amurgul violet,
Ca niște-odăjdii de profet.
Oameni-s bolnavi și galbeni și triști,
Din plumb fac de toate – ciudați alchimiști –
Și cântă barbar în spelunci….
Departe e lumea de-atunci!
Departe dar nici prea foarte,
Ca drumul între viață și moarte.
Sensul versurilor
Piesa descrie un univers sumbru și dezolant, tipic bacovian, plin de tristețe provincială și melancolie. Este o meditație asupra efemerității vieții și a omniprezenței morții, într-un cadru apăsător și izolat.