Ion Caraion – Charon, Amfora și Calul

Te zbați în sângele meu ca vidra în vârșă.
Minciogu-n heleșteul tăcerii lungi îl vâr.
Șătrarii-au scos din ape o amforă și-un cal.
Ca pe o iapă-a sa, calu-o nechează acum
păscând-o sfielnic de la umeri către oval,
de la toarte în jos și-n sus. E un drum
știut pe de rost, uitat prin târziii
(Tot pe unde intră ies copiii)
faguri ai stelelor care picură-n lac
și care dau viață grădinii. Ți-aud sufletul tot.
Ai început să faci lucruri care-mi plac.
Ai început să umbli-ntr-un cot,
într-o gleznă de iepure șchiop, într-un sân.
Vidra se zbate-n sângele calului din ce în ce mai bătrân.
Amândoi par două amfore topite
și amestecate, pe fundul apelor, cu soarele
tulbure, dar fără copite.
El o doboară sau ea îl înghite?
O! rarele, rarele, rarele
noastre agape și prozodia șchioapă a umbrei ca un clește,
pe după gâtul verii ce scapără năucă…
Șătrarii-adulmecă largul, iar apa clipocește
la mal. Se mușcă noaptea prin iarbă (și-și usucă
una alteia, rănile) cu-o jivină ciudată.
E ploaia care-ncepe sau vântul care-a stat?
Pe umerii tăcerii, aceeași veche pată.
Ca dintr-un ciur se-aude ceva din leat în leat:
un plâns, o remușcare, un semn care petrece
închipuirea. Beciuri cu piatra umed rece –
și parcă-n timp ce însăși sub veșnice cătușe
și parcă-n față spațiul movilelor ce fură
trimit pe scenă spectrul uitării-învârtecușe.
Uităm. Se-adună-n valea din ce în ce mai sură
zăpada peste pleoape, omătul peste gură
și nu se mai aude nimic. Uităm… Luntrașul
mahmur și mitologic – de-atâtea ori, o mască –
a putrezit în smârcuri sau o să putrezească
la marginile lumii. Pe o plută cât fărașul.
Deprins a trece Styxul (departe numai șoapte…)
s-a-mpotmolit în trestii gânditoare.