Aici focul ne vede, ne-aude,
înaintea noastră ajunge focul, să ardă banca înainte de a ne
așeza în grădină,
să ardă pomii și pașii noștri, înainte ca noi să cunoaștem
ziua care-a trecut,
înainte de-a vedea ziua ce vine. Cine ne-ar crede atunci pe noi,
cei care ne-am înlocuit numele cu cel al focului,
am ars toate drapelele, și cel cu vulturul, și cel cu leul,
și am fluturat unicul nostru stindard, focul,
ce-ntr-una-și schimbă chipul lingând vântul,
umflând vinele roșii, roșu-nchegat, în jurul tâmplelor
și gâtului nopții?.
Cine va-ncălzi acum la subsuorile lui
câteva frunze uscate și-o pasăre tare bolnavă care tușește,
părăsită dincolo de memoria noastră?.
Ici, acolo vântul mișcă munții ce par a fi din foiță tăiați,
deschizând și închizând frontierele. Unde ni-i chipul acum?.
Acest chip zugrăvit pe ape, chipul nostru,
când cu liniștea apei în lumină,
când cu zbârciturile apei în vânt,
când fără nici un chip în furtuna ce șterge urmele noastre
și rămâne numai apa, cenușie și verde,
până departe-n orizontul cu ferestrele-nchise ale apusului;
când chipul încins răsfrânt pe apa nemărginită
dinaintea ușilor de sticlă vraiște ale răsăritului.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme legate de distrugere, identitate și transformare prin simbolismul focului și al naturii. Caută un sens într-o lume în continuă schimbare, unde reperele și identitățile sunt fluide și incerte. Reflecția asupra chipului și a identității pierdute în tumultul existenței este centrală.