Dimineață.
Are cunună de gânduri proaspete,
Lucește în apa înflorită.
Amiază.
Munții s-au făcut niște aburi firavi, deșertul invadent forfotește de neliniști, până și somnul e zbuciumat și statuile se tulbură.
Seară.
Când învolburându-se se vede goală, înflorirea cărnoasă a mării se face de sticlă verde, nu mai e doar sidefie.
Acel negoț rușinos de lucruri trezește într-o clipă, dând rost melancoliei umane, consumarea fără de sfârșit a toate.
Noapte.
Toate s-au întins, s-au calmat, s-au făcut de nedeslușit.
Șuierături de trenuri în plecare.
Iată apare, în lipsa martorilor, chipul meu adevărat, obosit și fără iluzii.
Sensul versurilor
Piesa descrie trecerea timpului prin diferite momente ale zilei, reflectând asupra naturii efemere a existenței și a melancoliei inerente condiției umane. Fiecare moment al zilei aduce cu sine o perspectivă diferită asupra lumii și asupra propriei identități.
