Din volumul „Petrarca-Sonete” – traducere de Lascăr Sebastian (Editura Tineretului-1959).
Stingher şi plin de gânduri, adesea rătăcesc
Pe drumuri neumblate, cu paşi înceţi, târzii,
Şi în ţărână caut cu ochi atenţi şi vii
Vreo urmă omenească pe care-o ocolesc.
Cum să găsesc alt mijloc mai bun, mai înţelept,
Să scap de ochii lumii ce mă ghicesc uşor?
Căci ce fac atâta-i de trist şi tânguitor:
Pe faţa mea se vede ce clocot am în piept!.
Dar dacă frământarea-mi de fiecare zi
O ascunsei de oameni, – cred astăzi c-au aflat-o
Şi văi, şi munţi, şi codri, şi ape, şi câmpii.
Căci nu-i cărare aspră pe care n-am călcat-o
Şi-n care-adese Amor tovarăş să nu-mi fie,
Eu lui spunându-i multe şi el vorbindu-mi mie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de singurătate și introspecție al unui om care se simte copleșit de gânduri și caută alinare în natură. El se confesează iubirii (Amor), găsind în ea un tovarăș de drum și un confident.