Din volumul „Petrarca-Sonete” – traducere de Lascăr Sebastian (Editura Tineretului-1959).
Acea privighetoare, ce-n noaptea liniștită
Își plânge puii, poate, sau de dragul de-ai ei tovarăș,
Văzduhul și câmpia le umple iar și iarăș
Cu melodia-i tristă și-atât de iscusită.
Și parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plânge:
De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.
Și doar de mine însumi mă plâng. Căci slaba-mi minte
Crezu că Ea e zână și Moartea n-o înfrânge.
Ah, ușor se-nșeală un om încrezător!
Puteam gândi că, iată, lumina ochilor
În țărnă se preface, deși dumnezeiască?.
Azi știu: această soartă sălbatecă mă-nvață
Că nu-i pe lume – pradă jelaniei în viață –
Vreo desfătare dragă pe veci să dăruiască.
Sensul versurilor
Poezia exprimă durerea și deziluzia cauzate de pierderea unei persoane dragi. Poetul compară propria suferință cu cântecul trist al unei privighetori, reflectând asupra fragilității vieții și a inevitabilității morții.