Firdousi – XV3 Goștasb Lupta Lui Rostam Cu Esfandiar

Când se lumină de ziuă, Rostam zalele-mbrăcă
și pieptarul lui din pielea leopardului pestriț,
trupul să și-l ocrotească; de cârligul de la șea
și-agăță arcan și calu-i mare cât un elefant
și-lâncălecă. Pe urmă îl chemă pe Zevare,
multă vreme despre oaste îi vorbi sfârșind astfel
„Du-te oastea să-ți orândui pe colina de nisip.”
Zevare își strânse oastea-n piața cea de la serai
spre-a o îndruma în câmpul crâncenelor bătălii.
Tahamtan plecă cu lancea-n mână;-afară din serai
el încălecă și oastea-i îl primi cu preamăriri :
„Fie să ai totdeauna buzduganu-n mâna ta,
șea și telegar sub tine!” Rostam merse, Zevare
îl urmă, el ce-l întâiul reazim și sprijinitor
al domniei sale; merse-n malul râului Hârmand,
gura plină de încrederi, pieptul ros de multe griji.
Lângă mal lăsă oștirea și pe frate-său, și-apăi
către tabără purcese la șahul Iranului,
după ce acestea zise cu mâhnire „Zevare,
merg să fac o încercare, să-l opresc de a lupta
pe-acest om ce dușmănos e și răuvoitor; aș vrea
liniște să-i dau în cuget. Mă tem că va trebui
să ajungem la-nfruntare, și nu știu ce nenoroc
va să iasă la iveală. Ține oastea în ăst loc,
eu mă duc să văd ursita ce ne va meni-n curând.
Dacă-l aflu ca-nainte mânios pe-Esfandiar,
n-oi chema să mă ajute capii din Zabulistan,
ci lupta-voi numai singur; nici un om din oastea mea
nu vreau suferinți să-ndure. Cel a cărui inimă
însetată-i de dreptate poate-n liniște visa
la o soartă vitejească.” Trecând râul se urcă
pe un dâmb; rămase astfel câtva timp, se cufundă-n
cugetări asupra lumii; pân’ la urmă lung răcni :
„O, tu norocos în lupte, tu, Esfandiar! Acel
care va să te înfrunte a venit, deci gata fii!”
Esfandiar de departe auzi ăst glas știut
al străvechiului leu falnic plin de râvna de-a lupta;
el zâmbi și zise : „Iată! Gata-s de când m-am trezit!”
Platoșă ceru și coiful, buzdugan și lancea sa;.
își implătoșă tot pieptul lucitor, își puse-n cap
chivăra lui heinnidă, șea ceru pe telegar
negru și adus nainte-i. Când viteazul își văzu
bidiviul, își înfipse coada lăncii în pământ
și săltă de pe țărâna neagră și zbură pe șea,
cu puterea, vitejia lui cu care-i înnăscut —
cum doar leopardul sare drept în spate pe-un colun,
îngrozindu-l. Buimăcită, oastea-i îl privi urând
binecuvîntări asupră-i. Merse către Tahamtan
și-ajungând văzu că-i singur pe colină, și din șea
către cel Beșătan spuse : „N-am nevoie de-ajutor
și de soț spre a învinge; fiindcă-i singur, eu la fel
voi fi singur; și sui-voi povârnișul ăstui dâmb”.
Și-astfel bravii se-ntâlniră să se-nfrunte, piept la piept,
de-ai fi zis că-n astă lume praznicele au pierit.
Când bătrânul și cel tânăr, cei doi falnici pahlivani,
cei doi lei plini de mândrie, se apropiară-ncet
unul de-altul, telegarii începură-a necheza,
de credeai că piere-n pulberi câmpu-acela-nveninat!
Glas puternic, Rostam zise: „Om la inimă voios
și oblăduit de soartă! Nu mi te-ndârji atât
și nu mi te-aprinde-atâta; la o vorbă de-nțelept
bine-i să-ți deschizi urechea. Bătălie dacă vrei,
sânge-mprăștiat și chinuri și izbiri, dă-mi voie-atunci
să-mi aduc toți cavalerii aprigi din Zabulistan,
înzăuați și-n mâini cu spade din Kabul; la rându-ți, tu
poruncește ca persanii să se-apropie-a vedea
ce-i un giuvaer de aur și ce este unul calp.
I-om aduce-aici pe câmpul de-nfruntare, între ei
să se bată, noi deoparte ne vom ține câtva timp;
și se va vărsa la sânge după placu-ți, și-ai să vezi
lupta, zarva, vălmășeala!”
Glăsui Esfandiar :
„Vorba ta-i nesăbuită; din serai cu spada-n pumn
te-ai pornit și pe colina asta m-ai chemat să vin;
pentru ce vrei tu acuma să mă-nșeli; sau poate-ți simți
prăbușirea-apropiată? Oare, ce mi-ar folosi
cu Zabulistan războiul, sau un altul cu Kabul?
Deie Domnul — niciodată așa ceva să nu fac!.
Nu-i în crezu-mi s-aduc moartea bravilor iranieni
pe când pun în cap coroana Iranului. La război
sunt întâiul, chiar când este cu un pardos să dau piept,
ghiare-n ghiare. De-ai nevoie de-ajutoare, să-ți aduci;
eu nicicând nu am nevoie ; Cel-de-Sus mi-i ajutor
în încrâncenarea luptei și norocul mi-a zâmbit
cri de câte ori cercat-am. Tu ești dornic să te lupți,
eu sunt însetat de luptă, și-astfel ne vom bate noi
fără oști și-atunci vedea-vom: calul lui Esfandiar
va ajunge-n grajdu-i fără-a duce-n spate călăreț,
sau al lui Rostam, viteazul preamărit, se va-nturna
fără de stăpân acasă, în seraiul lui Destan.”
Și atuncea pahlivanii se-nțeleseră-amândoi
nimenea să ajute în această luptă grea.
De mai multe ori în suliți se izbiră înde-ei,
de pe platoșe rupându-și catarămi și chingi, avan;
pân la urmă cele bolduri de la suliți li s-au rupt,
și au fost siliți„să-nșface paloșele de oțel;
le-nălțară, -n stânga, -n dreapta se izbiră, dar pe loc
spadele li se știrbiră. Se-ndreptară din rărunchi
și de la oblânc luară buzduganele în pumni
și făcură să detune unul pe-altul lovituri,
ca pietroaie prăvălite de pe creasta unei stânci;
îndârjili se zvârcoliră, precum doi sălbatici lei,
mădularele zdrelindu-și în grozavele izbiri,
până brațele-și opriră, buzdugane când s-au rupt.
Și atunci își apucară de curea câte-un arcan
și focoșii cai zburară. Rostam si Esfandiar
prinseră-și, pe rând, în lațuri, capetele, și-amândoi
bravii plini de semeție, doi voinici, doi elefanți,
traseră din răsputere, străduindu-se din greu
unul pe-altul să se-ntreacă, însă dintre leii-acești
nu se clatină nici unul de pe telegarul său.
Călăreții obosiră, frânți erau și caii lor
de grozava bătălie, spuma-n gura lor era
numai sânge, numai pulberi, zalele pe luptători
și-ale cailor cioltare sfâșiate în bucăți.