Firdousi – 99 (10992) Kei Koshro Rostam Îl Scoase pe Bijan Din Temniță

Estimp Tahamtan își puse zale, platoșă din Rum,
și își încheie toți bumbii; apoi se înfățișă
celui care-i Stăpânul Soarelui și Lunii, Lui,
copleșit și-adânc cerându-i ajutor și adăpost,
zise: „Fie să se stingă ochiul celor păcătoși!
Fie să am vlagă-n vine cât să-l mântui pe Bijan!”
Porunci celor tovarăși să se strângă-n cingători
gata pentru răzbunare; puseră la telegari
șei învăluite-n pielea leopardului pestriț,
pregătiți cu toți de luptă. Tahamtan se îndrumă
după luciul vâlvătăii și-alergă în mare zor.
Când ajunse lângă stânca lui Akvan și-acel gropan,
crunt lăcaș pentru durere și mistuitor prăpăd,
spuse bravilor lui, șapte: „Trebuie ca pre pământ
tălpile să vi le puneți și un mijloc să găsiți
spre a da de-o parte stânca de pe gura-acestei gropi.”
Capii oastei coborâră de pe cai spre-a ridica
piatra de deasupra gropii; câteșișapte, îndelung,
vlaga brațelor cercară cu pietroiul, și, trudiți,
nu-l urniră. Când viteazul leu văzu-n sudori scăldați
bravii lui fără să miște stânca, de pe cal sări,
poala zalelor și-o strânse-n cingătoare și ceru
vlagă Celui ce-i izvoru-a toată vlaga, și-nșfăcând
piatra, o săltă deodată; într-un codru o zvârli
tocmai în Kitai, Pământul din adânc cutremurând!
Și-apoi printre suspine pe Bijan îl întrebă:
„În nenorocirea asta cum căzut-ai? Lumea doar
a-mpărțit cu tine toate desfătările; cum deci
i-ai luat din mână cupa de otravă?” Și Bijan
din întunecata-i hrubă îi răspunse: „Cum te simți,
pahlivane, după drumul ăsta lung și-obositor?
De îndată ce urechea-mi strigătul ți-l auzi,
toată-otrava cea amară și cu care-o lume-ar vrea
să m-adape, dintr-o dată-n miere mi s-a preschimbat.
Iată care mi-i lăcașul; fierul e pământul meu,
si o piatră îmi e cerul; și de-asemeni inima
de-astă lume trecătoare mi s-a lepădat răbdând
chinuri, lipsuri și neliniști și nenorociri duium!”
Rostam astfel îi răspunse: „Preamilosul ce-i Stăpân
peste lume-avut-a milă de viața ta, Bijan;
îmi rămâne doar o rugă să-ți mai fac, o, înțelept
și de neam ales prieten! Lasă-mi-l pe Gurguin
fiul lui Milad, și-ți smulge din ființă negrul gând
de cumplită răzbunare!” Îi dădu răspuns Bijan
„O, prietene, bag seama că nu știi cât am luptat;
nu-mi știi, prințule ce-n pieptu-ți ai o inimă de leu,
cât rău mi-a făcut acesta, Gurguin al lui Milad.
Dacă ochii mei vreodată l-or privi în ochi, atunci
cruntă fi-va răzbunarea-mi!” li dădu răspuns Rostam:
„Dacă-atâta răutate ai că seama nu mai ții
de prietenia noastră și de vorbele ce-ndrug,
mi-i că te-oi lăsa în groapă de picioare-nlănțuit,
și-oi pe Rakș călare si mă voi porni la drum!”
Auzind aceste spuse ale lui Rostam, Bijan
scoase-un răcnet din adâncul strâmtei temniți glăsuind:
Eu sînt cel mai neferice dintre toți vitejii perși,
din tot neamu-mi, tot Iranul Trebuie acum să uit
răul, oricât e de mare, -nfăptuit de Gurguin!
Bine! Uit și-i dau iertare! Uit! Și din ființă-mi smulg
orice gând de răzbunare.”
Și atunci Rostam lăsă-n
groapă-un capăt din arcanu-i, și îl trase pe Bijan
cu picioarele în fiare, capul gol, păr, unghii lungi,
de-anevoi slăbit cu totul, de dureri și lipsuri mari,
palid în obraji, cu trupul sângerând de-atâta fier
și de lanțuri ruginite. Rostam scoase-un țipăt când
îl văzu-ngropat în fiare; lanțuri grele și cătuși
se grăbi să i le spargă, scoase groasele brățări
ce-l strânseseră de glesne..
De la temniță apoi
se întoarseră acasă la Rostam; cel pahlivan
având pe Bijan în dreapta iar în stânga-i Manije.
Tinerii îi depănară lui Rostam povestea lor,
inimi, cugete mâhnite. Tahamtan dădu porunci
lui Bijan să i se spele capul, trupul sângerând,
să îmbrace noi veșminte. Gurguin se-apropie
de Bijan și așternându-și fața-n colburi, îl rugă
să se-ndure și să-i ierte multele nelegiuiri;
și de spusele-i smintite îndelung se căină;
și Bijan de răzbunare își uită și fapta rea
a lui Gurguin rămase fără-osândă. Și-n curând
se-ncărcară mari cămile, se-nşeuară telegari;
Rostam se-mbrăcă-n armură scumpă și urcă pe Rakș;
cei viteji vestiți, din teacă, traseră sclipiri de fier,
pregătiră buzdugane grele, și porniră-n rând
gata pentru bătălie: gândul lor s-a împlinit.
Așkeș cel cu ochii ageri ce veghează pururea
oastea să și-o izbăvească, cu poveri porni la drum;
Rostam lui Bijan îi zise: „Mergi cu-Așkeș și Manije,
și aicea las’ pe mine! Crâncen pe Afrasiab
mă voi răzbuna la noapte, și nu-mi voi îngădui
nici odihnă, nici mâncare și nici somn. Vreau în serai.
să-i fac eu la pocinoage, de-o ajunge mâine-n zori
de ocara oastei sale; neagră noapte o să-i fac
ziua cea strălucitoare, căpăţâna am să-i smulg
și lui Kei Khosro voi duce-o! Tu du-te cu Manije;
vreau să nimicesc Turanul cu tăioasa-mi spadă grea,
tu ești prea sleit de lanțuri și de temniță, să fii
martor la această luptă.” La ăst sfat ce dădu
Rostam de-a porni spre țară însoțind pe Manije,
Bijan îi răspunse-acesta: „Merge-voi în cap cu voi
de porniți la răzbunarea-mi! Știi, tu, vajnic Tahamtan,
că-s Bijan și reteza-voi multe capete-n Turan!”.
Cronica Șahilor

Sensul versurilor

Rostam îl salvează pe Bijan din temniță, depășind obstacole fizice și emoționale. În ciuda dorinței de răzbunare a lui Bijan, Rostam îl convinge să ierte, demonstrând puterea prieteniei și a milei.

Lasă un comentariu