Firdousi – 99 (1093) Kei Khosro Manije Îl Duse pe Bijan În Seraiul Său

Vremea când veni să plece, Manije nici că putu
să se hotărască-n sine pentru a se despărţi
de Bijan; stătu pe gânduri; sclavelor le porunci
să amestece cu miere o licoare de-adormit.
I-o dădură acestui tânăr beat ce încă vin cerea;
dar, cu mintea-nceţoşată, capul i se prăbuşi.
Fata pregăti în grabă-un palanchin şi pe Bijan
adormit, îl luă cu sine. Palanchinu-avea un loc
într-o parte să se-aşeze, după placu-i, Manije,
şi-n cealaltă parte locul unde se-odihnea Bijan;
fata-i presără şi camfor pe-aşternut, şi picură
must de trandafiri pe beţe miresmate de santal.
Ajungând lângă cetate, pe-adormit îl înveli
într-o mantie, şi, tainic, noaptea în serai intră,
fără-a mai primi pe nimeni din străini prin încăperi.
I se pregăti odaia de culcare lui Bijan;
şi atunci, nerăbdătoare, vrând să-l vadă Manije
cum din somnu-i se trezeşte, îi aduse un balsam
bun să-i risipească somnul, ochii să-i deschidă, treaz:
i-l dădu. Când pe-ndelete se trezi din somn Bijan
şi când îşi veni în fire, se văzu în braţe strâns
de-o copilă având sânul ca neprihănitul crin;
se afla chiar în seraiul şahului Afrasiab,
lângă o copilă mândră, chip de Lună, -al cărei cap
răzimat sta de-o perniţă. Se-ngrozi de starea sa,
şi-ajutor ceru la Domnul — să-l păzească de-Ahriman,
astfel glăsuind în ruga-i: „O, Zămislitor de lumi,
nimeni nu mă mântuieşte din primejdia de-acum!
Cearcă tu şi mă răzbună de vicleanul Gurguin,
împlineşte-mi orice plângeri şi blesteme-asupra lui!
În nenorocirea asta doar el mă târî rostind
mii descântece pe capu-mi!” Manije îi glăsui:
„Lasă-ţi inima să zburde-n bucurie! Ca la vânt
caută la ce-o să vie! Oamenii prin încercări
felurite se strecoară: când li se aduce-n dar
vreo serbare, când vreo luptă.” Se-aşezară amândoi
la ospăţ, având de-o parte al spânzurătorii ştreang,
de-altă parte, având amvonul preotului care dă
binecuvintări de nuntă. De prin fiecare cort
se aduse câte-o fată cu obraji de trandafiri,
şi pe toate le gătiră în brocarturi din Kitai;
toate fetele cu chipuri gingaşe ca de pari
cântece ştiau din strune, şi-astfel viaţa-şi petreceau
vesele întotdeauna.
Şi-astfel câtva timp trecu,
pân’ la urmă cămăraşul fu înştiinţat şi el
de tot ce se petrecuse. Un mişel dintre acei
care-nşiră vorbe goale, şi copacul răului
zgâlţâie să cadă poame, şi pândeşte tainele;
de la-ntâia lui ochire, cam ciudată îi păru
întâmplarea; şi în sine vru să ştie cine e
ăst venetic, din ce ţară, şi ce căuta-n Turan?
Şi sfârşi prin a cunoaşte totul; şi-apoi se temu
pentru însăşi a lui viaţă, şi-alergă la cămăraş,
carele crezu că totul în vileag trebuie dat,
şi-atunci paznicul perdelei lăsă pază şi perdea
la-ncăperile prinţesei, şi fugi la şah strigând:
, , Manije a ta şi-alese un bărbat de prin Iran!”
Numele Acelui care-i peste lume-atotstăpân
şahul îl rosti ca plopul care tremură în vânt;
sângele din ochi pe gene-i lăcrimă peste obraji;
în întărâtarea-i cruntă îngână un vechi proverb:
„Rea e zodia acelui ce-n haremul cu muieri
are-o fată, fie dânsa chiar pe cap cu diadem”
Uluit rămase şahul de ce fata lui făcu;
porunci să i-l aducă pe maestrul Karakhan,
şi îi zise: „Dă-mi învăţul înţelept cum să mă port
faţă de femeia-aceasta pângărită!” Karakhan
îi răspunse: „Cercetează bine în serai întâi:
dacă lucrurile astfel sunt cum ţi s-au povestit,
nu mai am nimic a spune; dar mai bine e să vezi
decât să auzi.” De-ndată ce-auzi Afrasiab
ăst răspuns dat de-nţeleptul Karakhan, se osteni
de-a-i urma povăţuirea; spuse lui Guersivez:
„Câte rele nu-ndurarăm de la cei de prin Iran,
şi-ndura-vom, câte, încă? Oare, -n lume-a fost
cândva om nefericit ca mine? Cu-atâtea nenorociri
covârşitu-m-au Iranul, şi acum şi-odrasla mea?
Du-te, ia cu tine-olaltă cavaleri cu ageri ochi;
pune străji sus, pe terase, la seraiuri şi la porţi,
şi pe dinăuntru câtă, până dai de omu-acest;
şi-apoi viră-mi-l în lanţuri, adu-mi-l-naintea mea!”.
Cronica Şahilor