A rupt armonia
nopții profunde
cazanul somnolent și înghețat
al jumătății de lună.
Protestează canalele-n taină
acoperite cu căprișor
și muezini ai umbrei, broaștele
au amuțit.
În cârciuma târgului, veche,
muzica tristă-a-ncetat,
a pus în surdină aristonului său
steaua cea mai străveche.
Vântul s-a așezat
în râpele muntelui întunecat,
și-un plop singuratic – Pitagora
al câmpiei neprihănite –
cu mâna centenară ar vrea
lunii o palmă să-i dea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întrerupere bruscă a armoniei nocturne, surprinzând reacția tăcută a naturii și a muzicii. Elementele naturii, precum vântul și plopul, sunt personificate, sugerând o meditație asupra efemerității și a schimbărilor neașteptate.