Prichindeii
m-au amenințat că mă-mpușcă
dacă mai trec prin pădure fluierând
și sărutind copacii pe rând.
„Eu sunt Dionysos, spusei,
arborii sunt sorii și luceferii mei
și cerul meu este acest limpede iaz
și vă rog să nu faceți haz.”.
„Ce tot cântă omul? întrebă o șopârlă,
n-ar fi mai bine să-l facem pradă peștilor din gârlă?”
„E Dionysos cel veșnic, rosti un lăstun,
dar am impresia că e un exaltat și un nebun.
Să trimitem ștafete în a veacurilor umbră
să întrebe dacă Dionysos avea o privire așa de sumbră
și obrazul ca varul și vocea de plâns năruită
și o viață ca o casă părăsită.”.
Dar prichindeii au întins sinețele,
copacii de spaimă și-au acoperit fețele
și vuietul reteza ca o secure
liniștea pădurii sure.
„A murit impostorul, falsul Dionysos,”, vesti crainicul de aramă
și peste mine așternu o naframa.
Dar luna văzând cum zăceam asasinat, tembel,
dojenind pe omorâtori le grăi: „Dionysos era el”.
Sensul versurilor
The poem explores themes of identity and mortality through the lens of a misinterpreted Dionysos figure. The protagonist, claiming to be Dionysos, is rejected and killed by children, only to be recognized posthumously by the moon, highlighting the tragic irony of unrecognized truth and the fleeting nature of life.