Sus, pe cerul nopții, iată-le plecând,
Aripi ce se-nalță în umbriri de stele,
Săgetând văzduhul visurilor mele
Ca o lăcrimare-a dorului din gând.
Nu-i de vină toamna, nu-s de vină ele,
Nu-i nici agonia frunzelor căzând!
E tabloul nopții, aspru, ca și când
Toate se destramă-n tușele rebele.
Se transformă-n aripi frunze ce foșnesc,
Ramurile-s brațe dintr-un vânt ușor,
Norii-s mări cu valuri care strălucesc,
Timpul e penelul și, risipitor,
Pune-n cerul nopții ochi ce prelungesc
Ore lungi de toamnă-n gândul călător.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare contemplativă și melancolică, specifică toamnei, în care gândurile călătoresc liber prin amintiri și visări. Natura devine un tablou viu, pictat de trecerea timpului, accentuând efemeritatea și frumusețea melancolică a momentului.