Lacul de sub cuibul șoimului de stâncă
Din ținutul aspru-al golului de munte,
Își adună-n apa rece și adâncă
Razele de Lună care-i cad pe frunte.
Noapte-apăsătoare, liniște deplină,
Fantomatic, lacul își trăiește-n vise
Dragostea naiadei care-i mai alină
Din durerea pentru ceea ce iubise.
Răsăritu-i este visului sfârșire,
Iar întreaga ceață înspre nori dispare
Când un zbor de aripi vine cu iubire,
Lacului să-i fie-nc-o alinare.
Pe oglinda-i rece, două siluete
Își reflectă-n unde albul ne-ntinat
De iubiri trecute sau iubiri secrete,
Pure ca Lumina care le-a creat.
De pe stânca-naltă, pasărea de pradă
Își mijește ochii, îi privește-n pripă
Și întoarce capul – nu mai vrea să vadă
Dansuri noi, în taină, cum se înfiripă.
Sensul versurilor
Poezia descrie un lac de munte contemplând dragostea și natura înconjurătoare. Imaginea centrală este cea a lacului ca martor al iubirilor, reflectând puritatea și tainele ascunse.