Privește, toamna vine și pune-n trestii flaut-
Eu caut fără vrere și nici nu știu ce caut
Și-ascult cum vântul bate și sufletul din trestii.
Adâncul umple urna tăcerilor acestei,
Ca liniștea adâncă și fumurie a mării.
Privește cum salcâmii se clatină la poartă-
Pe apa din fântână se strânge frunza moartă
Și paserile zboară ca-n fața unei iniști,
Singurătatea cade ca un fruct copt de liniști,
Arare, sfârticate, de-un chiot din podgorii.
Pe căi de floare arsă, bicisnici, călătorii
S-opresc s-asculte-ntinsul, ca-ntinderile mării,
O roză-și cearcă haina în visul înserării,
Și printr-un geam se uită prin colțurile casei.
Amurgul, plin de taina îndepărtatei Asii,
Adună pomii-n pâlcuri și-i prinde ca-ntr-o cange.
Cireșii cresc ca-n țărmul haoticului Gange,
Își pun scufii de floare și-și cearcă reverența;
Și-atât de calmă-i ora, că parcă-i simți prezența.
Și sufletul ți-l pipăi cu mâinile, eteric.
O clipă, ca de-o umbră, te-ai rupt din întuneric,
Căci iată, toamna vine și-și bate roibu-n pinteni
Și pe aleea-n care dorm pomii albi și sprinteni,
Sub stelele-n priveghe și-al lumii corn bucolic,
În freamătul de frunză, greoi și melancolic,
Ca zugrăviți în șagă cu vârful unei gresii,
Simt umbra unui Faun și râsul Faunesii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă de toamnă târzie, plină de melancolie și reflecție. Natura este personificată, iar sentimentul dominant este unul de contemplare și apropiere de finalul unui ciclu.
