Pe bolta cerească, luna abia de mai e vie
Prin norii mărunţi, curgători, tremurători.
La palat, santinela, supărată, privirea cenuşie
Şi-o aţine sever pe ceasul din turn. E spre zori.
Soţia infidelă se întoarce acasă,
Faţa îi este sobră şi îngândurată,
Iar cea credincioasă de nelinişte-i arsă
În îmbrăţişarea visului, sufocantă.
Dar ce-mi de ele? Acum o săptămână,
Suspinând dureros, i-am cerut lumii iertare.
Însă acolo e năbuşitor, şi-am ieşit în grădină,
Să privesc la stele şi să ating lira-n uitare.
Luna s-a oprit dincolo de heleşteu
Şi se pare a fi geamul deschis
Al casei amuţite, luminată aprins,
În care s-ar fi întâmplat ceva rău.
O fi fost adus stăpânul – jertfă de omor,
Să fi fugit stăpâna cu vreun iubit,
Or fiica cea mică s-o fi prăpăstuit,
De-i găsiră doar pierdutul pantofior..
Simţind primejdia pe cale să vină
Ca mâine pe pământ – noi am amuţit.
Bufniţa îşi ţipă mortuar prelungul bocit
Prin vântul ce sufocă şi om, şi grădină.
Sensul versurilor
Piesa descrie o noapte încărcată de melancolie și presimțiri sumbre. Naratorul, aflat într-o stare de reflecție profundă, observă lumea din jur, marcată de infidelitate, neliniște și posibile tragedii, simțind un sentiment de izolare și presimțind un pericol iminent.