Versuri corectate și adnotate
Dă-mi, amari, ani de arșiță, de boală,De nesomn, și priete-mi ia,Ia-mi și pruncul, și lasă-mă goală,Fără singurul dar: de-a cânta –Mă tot rog la a ta liturghie,După zile și zile de chin;Dar deasupra Rusiei să fieNu un nor, ci un astru divin.1915
Cale spre trecut de mult e-nchisă,Aș mai avea acum nevoie de trecut?Colo-am uitat lespedea de sângeSau ușa unsă-n grijul cu lut?Poate ecoul care deocamdatăNu tace, deși-l implor atât de mult?..Cu-acest ecou s-a întâmplat exactCa și cu inima pe care o ascult.
Gândeam: cantata e cântatăÎntre aceste săli pustii.O, cine mi-ar fi spus odatăCă toate le voi moșteni:Și punți, și lebede, și granguri,Și porțelanuri chinezești,Palatul tot, străpuns de granguri,Și teii cu splendori cerești,Chiar umbra mea, sluțind-o dințiiAtâtor spaime vechi și noi,Cămașă lungă-a pocăinții,Și liliacul de apoi.1958
Se face scrum oțelul ca toate câte sunt,Și, țăndări, o să fugă chiar marmura cu vântul.Tristețea-și are locul ei trainic pe pământ,Dar cel ce-o să rămână de-apururi e Cuvântul.1945
Nu, să mă plângă cinevaNu sufăr, de copilă,Dar merg precum în trup c-o stea,Cu stropul tău de milă.Deci iată pașii mei nebuni,De ce mă-mbie la minuni,Deci iată!.Decembrie 1945
Când noaptea îi aștept sosirea,De-un fir de păr simt viața-mi atârnând.Ce-i tinerețea, gloria, iubireaÎn fața-acestui oaspete? Cântând,Ea a intrat. Cu plapuma deoparte,O-ntreb c-un glas ce parcă nu-i al meu:”Tu i-ai dictat lui Dante acea carteZisă «Infernul»? ” Îmi răspunde: „Eu”.1924
Uita-vor? Nu-i groaznic cuvântul.De-o sută de ori m-au uitat.De-o sută de ori în mormântulÎn care-s și azi poate-am stat,Iar Muza, și surdă și oarbă,Sămânță-n pământ putrezi.Ca-n loc de cenușe, din iarbăCa Fenix să-nvie-ntr-o zi.1958
– Lui O. A. L. -kaia –.Sub ape-o treaptă ca o râpă-adâncăDucând spre-mpărăția lui Neptun:E Scandinavia ce doarme încă,Nălucă-n vălu-i de ninsori, străbun.Cântarea tace, muzica e mută.Văzduhul însă-i ars de-aroma lor.Și iarna albă, în genunchi căzută,Pios se uită-n ochii tuturor.25 septembrie 1964
Întrebai pe un cuc odată:„Cât o să trăiesc, știi tu?”Doar o rază tremuratăPrintre pini, în mușchi căzu.Nici un sunet nu străpungeLiniștea-n desiș…Vântul cu răcoarea-mi ungeFruntea pe furiș…
Da, am iubit adunări nocturne, până-n dimineață, –Pe micuța masă paharele ca de gheață,Peste cafeaua neagră subțire abur aromat,A căminului greu și roșu jar de iarnă, ațâțat,Veselia glumei literare mușcătoare, subtilă,Și prima ocheadă-a amicului, neputincioasă și umilă. Ispită n-a existat. Ispita în tihna trăiește,Ea roade postitorul, preasfințitul îl asuprește.Și în miezul nopții de mai peste … Citește mai mult