Între sat și dumbrava de munte
Râul panglica-și poartă curat,
Iar pe dom peste grâne mărunte
Crucea dalbă spre nori s-a-nălțat.
În țipândă și lacomă gloată
Toți spre zări cată din stepă și zi,
Parcă-o veste pe apa înceată
„Vino proaspăt să fii!” glăsui.
Din zăduful încins al amiezii
N-a tras nimeni spre arbori și flori
Și din mugetul greu al cirezii
N-aud cântul de privighetori.
Singurel c-ora sfântă de seară
Înspre glas susurând de izvor
Pe-a pădurii potecă precară
Calea-n beznă găsi-voi cu dor.
Prețuind pacea privighetorii
N-oi speria cântăreața deloc
Voi uni doar cu vlaga licorii
Cura-mi arsă de-al arșiței foc.
Sensul versurilor
Poezia descrie o persoană care găsește consolare și reîmprospătare într-un izvor ascuns în natură, departe de agitația mulțimii. Persoana prețuiește liniștea și frumusețea naturală, găsind alinare în sunetul apei și în cântecul privighetorii.
