Cearta asta creștină, care n-are
decât vorbe de umbră, bocet lent
ce-ți aduce din mine? Mai puțin
decât ți-a luat scocul ce dulce
intră-n pământ în coaja-i de ciment.
O roată de la moară, un vechi trunchi,
margini ultime ale lumii. Se deșiră
o căpiță de fân: târziu ieșiți
să-mi lege veghea de-al tău adânc
somn care îi primește, vin aricii
să se adape la un fir de milă.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de pierdere și decădere, folosind imagini puternice din natură. Versurile sugerează o meditație asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții, într-un cadru rural și izolat. Tonul este unul de melancolie și resemnare.