Eugenio Montale

Eugenio Montale – Oase de Sepie – 14

de

Poate-ntr-o dimineață prin aerul sticlos,arid, întors, vedea-voi miracolul activ;nimic îndărătu-mi, golul căscat în josîn spatele-mi, cu spaimă de bețiv.Ca pe-un ecran, pe urmă, s-or aduna-ntrecutcopaci, coline, case, într-un spectacol desuet.Dar prea târziu va fi: eu voi pleca tăcutprintre oamenii care nu văd, cu-al meu secret.

Eugenio Montale – Ce-Ați Știut Despre Mine

de

Ce-ați știut despre minea fost doar var și fard,tunica ce îmbracăun omenesc hazard.Poate sub obrăzarera tihnit azurul;opera, spre purulcer, o pecete doar.Ori era mult ciudatagoață a vieții mele-n schimbare,răsturnarea unei brazi de arzătoarepe care n-am s-o văd niciodată.Rămase astfel coaja astaadevărata-mi substanță,focul care adastăpentru mine s-a numit: ignoranță.Dacă zăriți o umbră, eanu-i umbră – eu … Citește mai mult

Eugenio Montale – Rimele

de

Rimele sunt mai sâcâitoare decâtdoamnele Sfântului Vincențiu: bat la ușăși stăruie. E imposibil să le respingiși, cu condiția să rămână afară, sunt suportate.Poetul decent le înlătură(rimele), le ascunde, trișează, încearcăo contrabandă. Dar fățarnicele ardde zel și mai devreme sau mai târziu (rimele și bătrânele)bat din nou și sunt tot ele.

Eugenio Montale – Xenia (II) – 10

de

După lungi căutărite-am găsit într-un bar pe Avenidada Liberdade; nu știai o iotăde portugheză sau, mai bine zis, un cuvânt:numai: Madeira. Și sosi păhărelulcu o garnitură de languste mici.Seara fui comparat cu cei mai marilusitani cu nume de nepronunțatși cu Carducci pe deasupra.Deloc impresionată, te vedeam cum plângide-atâta râs ascunsă-ntr-o mulțimepoate plictisită, dar demnă.

Eugenio Montale – Știri din Amiata – III

de

Cearta asta creștină, care n-aredecât vorbe de umbră, bocet lentce-ți aduce din mine? Mai puțindecât ți-a luat scocul ce dulceintră-n pământ în coaja-i de ciment.O roată de la moară, un vechi trunchi,margini ultime ale lumii. Se deșirăo căpiță de fân: târziu ieșițisă-mi lege veghea de-al tău adâncsomn care îi primește, vin ariciisă se adape la … Citește mai mult

Eugenio Montale – Cu-al Vieții Rău

de

Cu-al vieții rău ades m-am întâlnit:Era râu gâtuit ce clocotește,Era o frunză ce se răsuceșteUscată, era calul prăvălit.Bine n-am cunoscut, decât minuneaÎntredeschizând divina Indiferență:Era statuia calmă-n somnolențăDe-amiază, norul, și șoimul în înălțimi zvârlit.

Eugenio Montale – Mareea Joasă

de

Amurguri de strigătecând leagănul se mișcă sub umbrarul de vițăși aburi cenușii abia-mpăienjenescnemișcarea mării.S-a dus timpul acela. Trec peste zidzboruri piezișe repezi, coborâreatuturor lucrurilor nu se mai opreșteși se amestecă pe țărm cu stâncace te-a aruncat în valuri întâia oară.Sosește odată cu suflul primăveriio vâltoare lugubrăde existențe absorbite, și-n seară,neagră împletire, numai amintirile talese zvârcolesc … Citește mai mult

Eugenio Montale – E Ridicol Să Crezi

de

Că oamenii de mâinepot să fie oameni,ridicol să crezică maimuța ar sperasă umble într-o zipe două picioare.E ridicolsă ipotechezi timpulși tot atât de ridicolsă-ți imaginezi un timpsubîmpărțit în mai mulți timpiși mai mult ca niciodatăsă presupui că existăcevaîn afară de existibil,singurul care se păzeștesă existe.