Adânc, o, străadânc suspin!
Fereastră-n care nimeni nu-i!
Lăcaș al nimănui,
de propria-mi ploaie plin!.
E prea târziu, e prea curând, ca zidului
un rost să i se dea?
Sau i-l dai tu, perdea,
lințoliu-al vidului?
Sensul versurilor
The poem expresses a deep sense of loneliness and existential despair. The speaker feels trapped in a void, questioning the purpose of existence and finding solace only in the emptiness surrounding them.